Mecanismul așa-numitei cefalee post-traumatice este multifactorial, la fel ca și tratamentul acesteia, care adesea necesită o combinație de îngrijiri medicale, fizioterapie și suport psihologic. 

Pentru a fi clasificată o cefalee ca fiind post-traumatică, trebuie să existe un traumatism cranio-facial direct sau, în anumite cazuri, un traumatism indirect, cum ar fi în urma unui accident de circulație sau a unei căderi. Sunt implicate multiple structuri anatomice și mecanisme patofiziologice, iar pot exista și leziuni microstructurale tranzitorii. Adesea, se asociază și alte tulburări sau sindroame care necesită o management specializat.

Un mecanism frecvent post-traumă este dezvoltarea strategiilor de evitare, din cauza fricii sau persistenței durerii, ducând la disfuncția mușchilor gâtului și provocând cefalee cu caracteristici similare cefaleei cervicogene. 

Este important de menționat că oboseala după o leziune este de așteptat și adesea intensă. Durerea este continuă sau aproape continuă, iar creierul este nevoit să gestioneze o sarcină crescută de stimuli senzoriali, ducând la supraexcitare și suprasolicitarea multor structuri nervoase. Chiar și simptome precum dificultatea temporară de a găsi cuvinte sunt frecvente și de obicei dispar în câteva săptămâni sau luni. Structurile cerebrale necesită timp și o reajustare graduală pentru a-și restabili funcționarea normală.

Tulburare de stres post-traumatic 

Το μετατραυματικό στρες (PTSD) προκύπτει ως συνέπεια μιας απότομης διαταραχής της εσωτερικής αίσθησης ασφάλειας του ατόμου, έπειτα από την έκθεση σε ένα τραυματικό γεγονός. Τέτοια γεγονότα μπορεί να περιλαμβάνουν φυσικές καταστροφές, τροχαία ατυχήματα, σωματικές ή λεκτικές επιθέσεις και άλλες εμπειρίες που απειλούν τη ζωή ή την ψυχική ακεραιότητα.

Un eveniment traumatic zguduie brusc echilibrul psihic, activând mecanisme de apărare intense și adesea epuizante. Persoana trece dintr-o stare de relativă liniște într-o stare de supra-stimulare, anxietate sau dezorganizare.

Η πιο συχνή μορφή άγχους σε περιπτώσεις PTSD είναι ο υπαρξιακός φόβος - ο φόβος του θανάτου - συχνά συνοδευόμενος από την εμπειρία ότι «η ζωή περνά σαν ταινία μπροστά από τα μάτια». Το συναίσθημα κατακλύζει το άτομο προτού υπάρξει η δυνατότητα ψυχολογικής επεξεργασίας ή νοηματοδότησης.

La nivel neurobiologic, stresul posttraumatic este legat de o deconectare funcțională a centrelor cerebrale și de o perturbare a mecanismelor naturale de apărare, ducând la răspunsuri persistente de «luptă sau fugă» fără o amenințare obiectivă. Sigmund Freud a fost printre primii care au documentat astfel de reacții, descriindu-le ca «nevroze de război» la veteranii cu simptome psihosomatice intense după expunerea la luptă.

Există 2 tipuri principale de stres post-traumatic:

Primul este stresul posttraumatic acut, care se manifestă imediat după evenimentul traumatic și este acompaniat de tulburări de somn, reamintiri repetate ale experienței, anxietate intensă și supra-excitare a sistemului nervos. Al doilea tip este stresul posttraumatic cronic, care se instalează treptat în decurs de două până la trei luni după eveniment și se caracterizează prin simptome persistente, depresie, pierderea încrederii în sine, retragere emoțională și izolare socială. 

Η έγκαιρη παρέμβαση είναι καθοριστική: η αναζήτηση βοήθειας εντός 72 ωρών από το τραύμα έχει αποδειχθεί ότι μειώνει σημαντικά τον κίνδυνο επιδείνωσης και χρονιότητας των συμπτωμάτων. 

În cazurile în care există un traumatism fizic, creierul are dificultăți în a integra experiența ca parte a narațiunii persoanei, rezultând o povară psihologică mai mare.

 În schimb, atunci când evenimentul stresant nu este însoțit de o vătămare fizică, procesarea mentală este adesea mai rapidă, deoarece creierul înregistrează evenimentul ca pe un alt episod al vieții în contextul experienței personale.